Triatlonul de la Lacul Sfanta Ana va ramane mult timp in amintirea mea, pe de-o parte pentru ca e primul triatlon la care iau parte (chiar daca am participat la proba de stafeta – eu fiind responsabil cu proba de mountain-bike), si pe de alta parte ca e prima data cand am avut un concurs cu atatea peripetii.
La start
Dar sa incepem cu inceputul. Joi seara (14 iulie a.c.) dupa ce am scapat de stresul organizarii Cupei Mentor Silva, primesc un telefon de la Aida care ma intreaba daca nu am chef sa particip la triatlonul de la Baile Tusnad. Biciclistul din proba lor de stafeta, echipa inscrisa cu ceva vreme in urma, avea ceva probleme personale. Fara sa stau prea mult pe ganduri am acceptat, chiar daca bicicleta mea era la Baia Mare si eu eram la Bucuresti. Dar conform principiului adoptat de cativa ani incoace, pentru orice problema exista o solutie!, m-am gandit ca acest aspect este doar un lucru minor in calea fericirii mele de a participa la un triatlon. Acum ca veni vorba, marturisesc ca imi doream un triatlon de vreo 3 ani, insa nu a fost sa fie. Prin urmare am dat cateva telefoane si salvatorul meu s-a dovedit a fi Cosmin, cale pe care ii multumesc. Cosmin venea si el din Baia Mare sa participe la randul sau tot la primul triatlon – insa ceva mai profi ca mine, deoarece el chiar facea toate probele, fiind inscris la individual.
Faptul ca seara am consultat pagina web a concursului si am aflat ca eu am de pedalat 33 de km, desi aveam impresia ca sunt numai 23 km, nu mai conteaza. Nu conta nici chiar faptul ca anul acesta pedalasem doar vro 30 de km in doua zile, undeva pe la sfarsitul lunii mai cand am reusit sa ma rup un pic de Bucuresti si sa merg la Baia Mare. Acestea sunt doar detalii!:)
Vineri am pornit la drum. Eu, Aida si Simona (o prietena de-a Aidei – care si ea urma sa participe pentru prima data la un triatlon). Irina nu s-a putut rupe nici de data aceasta de facultate, asa ca ea a ramas in Bucuresti! La Tusnad ne astepta Cristi, un coleg de-al Simonei, si chiar nu stiu daca are rost sa mentionez ca si pentru el triatlonul constituia o premiera 
Dupa ce ne-am cazat, pe la 7 seara am pornit agale spre centrul de concurs. Organizatorii inca isi mai puneau ordine in kiturile de participare, asa ca am iesit afara la un suc. Lume multa pe terasa, discutii aprinse, am zarit prieteni de pe facebook, a fost o atmosfera faina. In cele din urma am intrat si noi in posesia kiturilor de concurs si m-am pricopsit cu un tricou tare frumos
Sambata dimineata a inceput distractia. Pe la ora 9 mi-am recuperat si eu bicicleta si apoi am stat la un ceai ceva vreme, ca startul era programat doar pentru ora 12. Nu am inteles de ce asa tarziu, dar nu mai conteaza. La start l-am cunoscut pe Paul, cel care facea proba de inot. Dupa multa agitatie pe la 12 se da startul si incepe distractia in Lacul Sfanta Ana. Nu apuc bine sa ma dezmeticesc ca speaker-ul anunta ca primul schimb de la EcoMontana (aceasta fiind stafeta noastra) termina proba de inot. Paul a iesit repede din apa, la putine minute de Ciprin Balanescu, un triatlonist renumit pe plan national.
Imi iau bicicleta, intru in zona de schimb, preiau cipul si pornesc cu speranta sa nu fac vreo pana, deoarece de la Baia Mare nu am mai primit si pompa si levierele. Eram printre primii, deoare Paul imi oferise un avantaj serios. Prima parte a fost pe asfalt pana in campingul de deasupra lacului. Au trecut ceva concurenti de mine pe urcare, insa acestia erau majoritatea de la individual si ei aveau de pedalat doar 23 de km, prin urmare nu m-am stresat prea tare. Din camping arbitrii ne directioneaza in stanga si o luam prin camp pe o usoara semicoborare. Soarele e necrutator si arde de ma sleieste. La un moment dat se termina si semicoborarea si urmeaza o urcare mai pronunta. Descalec si trec la impins bicicleta. Aici e punctul meu forte!:) Depasesc tot ce imi sta in cale si sunt foarte mandru de mine. Ma gandesc totusi cu amar ca vor urma coborarile si voi pierde foarte mult. Si chiar asa a fost. Pe caborari au trecut foarte multi pe langa mine, iar partea proasta era ca trebuia sa fac eforturi sa ma dau la o parte, deoarece linia traseului pe coborare era foarte ingusta. Si la un moment dat s-a intamplat si inevitabilul. Vine un concurent din spate, striga HEP si eu incerc sa ma dau putin pe drepta. Intru fara sa vreau cu roata din fata intr-o mica scobitura de pamant, ghidonul incepe sa vibreze, incerc sa il controlez, insa este prea tarziu. Nici nu am realizat saltul in aer peste ghidonul bicicletei, insa imi amintesc si acum durerea pricinuita de cazatura. Ma ridic cu chiu cu vai, binecuvantez casca, imi analizez daunele (genunchiul stang zdrelit, antebratul stang la fel, umarul drept folosit pentru amortizarea cazaturii si un pic buimac de cap)…aud ca prin ceata strigatul concurentului pentru care ma dadusem la o parte ”Esti o.k.?”…acuma ce sa zic si eu:”sunt o.k., du-te linistit!” ii raspund, desi in gandul meu se revarsau asupra lui cuvinte mai putin prietenoase…Ma reculeg, ma mai inspectez odata, si pun verdictul: se putea si mai rau! Ma amuz in sinea mea si pornesc mai departe! Am coborat mai cu grija de data aceasta (cred ca mai erau vreo 2 km de la momentul cazaturii) si intru tiumfator pe un drum forestier care anunta o urcare serioasa. Dau la pedale din greu, insa constat cu surprindere ca avansez anevoios. Privirea imi cade pe roata din fata. Surpriza -PANA! Prima data imi vine in minte gandul abandonului, deoarece dupa cum spuneam nu aveam nimic, nici camera, nici pompa, nici leviere! Asa ca ma opresc si stau si admir cum trec zecile de concurenti pe langa mine. Ma mai intreaba unul altul daca is ok si cam atat! La un moment dat (dupa vreo 10 minute de contemplare a peisajului) apare si primul bun samaritean. Imi arunca o camera de bicicleta si din reluarea pedalatului imi ureaza bafta. Ma chinui sa-mi dau jos roata, folosesc niste bete drept parghie, si dupa ce pocnesc vreo 3-4 bete, reusesc sa iau roata jos. Acum ca am camera, prind curaj si cersesc o pompa, trec cativa, insa fara rezultat. Dupa ceva minute apare al doilea samaritean, da data aceasta e Cosmin, cel care imi adusese bicileta din Baia Mare. Imi da pompa lui, imi da leviere si o ia la goana. Incepe distractia cu datul cauciucului jos, schimbatul camerei, etc. Ma chinuie serios aceasta operatiune, cand in sfarsit apare si cel de-al treilea samaritean, in persoana lui Bogdan, un tip fain pe care il cunoscusem cu o sera inainte la centrul de concurs. Se da jos de pe bita lui si din doua miscari imi da jos cauciucul, rezolva cu camera si in timp ce urca iar pe bicicleta lui imi spune ca acum nu mai am de facut decat sa dau la pompa. Ii multumesc si ma apuc de treaba. In cele din urma bicicleta mea devine functionala. Urc in sa si incep sa pedalez, iar dupa ceva vreme constat ca mi-am uitat vechea camera…regret acest aspect, nu neaparat pentru camera ci pentru degradarea mediului inconjurator. Eram insa prea obosit sa ma intorc. Pedalez sistematic si pe urcare depasesc cativa concurenti. Ma gandesc ca nu am pierdut mai mult de 20 de minute cu pana, asa ca moral stau destul de bine. Mai fac cativa km, ies in camp din nou si ma intalnesc cu un alt biciclist. Conversam un pic si imi spune ca doar concurentii de la stafeta mai sunt pe bucla aceasta, deoarece cei de la individual au luat-o in alta directie. Pedalez usor si la intrarea intr-un sat vad marcajul in partea dreapta. Virez in directia aceea si vad o multime de urme de bicicleta. Starea drumului se degradeaza. Devine noroios si sunt nevoit sa imi iau bicicleta in spate. Scap cu greu de portiunea aceea cleioasa, ma scufund pana la glezna de vreo doua ori, si verific cu teama daca mai am cipul legat la glezna. In cele din urma drumul devine mai ok, urc iar pe bicicleta si incep sa pedalez. Dupa vreo 10 minute intalnesc un alt concurent care facea pauza de o hidratare. Imi exprim ingrijorarea si il intreb daca nu a zarit marcajul, deoarece eu nu mai vazusem panglici de marcaj de ceva vreme. El zice ca nu, taman cand din directia opusa venea un alt concurent care exprima ceea ce eu doar intuiam. Ne-am ratacit! Incepe distractia. Isostarul din bidon era gata, soarele imi incingea creierii si noi ca tolomacii cautam un semn de traseu in toate directiile. Gasim o urma de bicicleta in iarba mare, urcam un deal in speranta ca rentalnim marcajul, coboram un altul, urcam iar, si din pacate nu gasim nimic. Iau decizia sa ma intorc, iar ceilalti imi dau dreptate. Ne mai ajung alti intarziati si unul dintre ei ii suna pe organizatori. Cele mai negre temeri imi sunt confirmate, suntem departe de traseu si ni se recomanda sa ne intoarcem pana la intrarea in sat. Cobor cu darzenie, imi iau iar bicicleta in spate, ma scufund de vreo doua ori, ma amuz de cel din fata mea care tot la al treile pas se afunda pana la glezna si in sfarsit ajungem din nou in punctul corect. Ma uit pe ceas si constat ca am mai pierdut cel putin 40 de minute. Suntem un grup de vreo 5-6 biciclisti. Eu cu inca unul incepem sa pedalam mai vartos. Mai depasesc pe drum o adolescenta si cu gandul la primul punct de hidratare (KM 18) imi fortez limitele. La un moment dat ma impiedic de un izvor si aproape ma afund cu capul in el. Imi ostoiesc setea si purced la drum. Dupa o coborare frumoasa ajung in cele din urma la punctul de hidratare. Aici, doua adolescente, cu o masa intinsa. Cam saraca cei drept, niste mentosane, lamai si pahare cu apa de izvor. Nu tu energizante, nu tu glucoza, nu tu nimic. Ma relaxez, beau apa si admir firisoarele de nisip de pe fundul paharelor. Incerc sa aflu niste informatii depre traseu, insa saracele fete nu stiau nimic, doar ca mai am 15 km pana la sosire. Ma abitionez si imi spun ca trebuie sa termin cursa. Nu prea au mai fost evenimente pana la punctul 2 de hidratare care era exact langa sosea. Aici aceleasi mentosane, lamai si ceva bucati de banane, insa lumea mult mai bine pregatita cu informatii. Aflu ca ma mai asteapta numai asfalt, vreo 4 km de urcare, apoi semicoborare, o mica urcare si apoi numai coborare pana la lac. Regret faptul am cauciucuri de noroi, insa ma incapatanez sa fortez cat pot de mult. Vreo doua crampe imi dadeau tarcoale de ceva vreme, insa pana la urma le-am dovedit. Spre final sunt directionat de arbitrii sa o iau prin camp, desi ma obisnuisem cu ideea de asfalt, pedalez cu sarg si ma bucur de frumoasa coborare din padure. Ajung la zona de schimb si vad fetele ingrijorate ale colegilor mei, ii spun Aidei ca am fortat terminarea cursei doar pentru a-i oferi si ei posibiltatea sa alerge si aproape ca ma prabusesc. Simona are grija sa imi aduca o farfurie de gulas oferita de organizatori si ma asez la masa Nu pot sa inteleg de ce nu ne-au dat si o sticla de apa la finish, dar asta este. Ma hotarasc sa fac o baie in lac, si dupa aceasta ma asez cuminte si o astept pe Aida. Nici ea nu s-a bucurat de cursa ei, deoarece a ratat si ea marcajul si s-a ratacit. S-a intors dezamagita. Prin urmare stafeta mixta EcoMontana nu a mai intrat in clasament, dar acest lucru chiar nu mai conteaza.
Finish - Sain Ana Lake Exterra Triathlon
Ne-am strans lucrurile, eu sincer am refuzat sa imi iau diploma de participare, insa totusi am avut puterea sa le spun organizatorilor ca ramane pentru la anu’
Ajunsi la pensiune ne-am infruptat din pepenele pe care il achizitionasem vineri de pe DN1 in drum spre Tusnad. Ne-am facut bagajele si ne-am porint fiecare in drumul lui. Fetele au mers cu Cristi la Bucuresti, iar eu am luat drumul Baii Mari.
In linii mari cam aceasta a fost experienta mea cu primul triatlon, ma rog, cu prima proba dintr-o competitie de triatlon. Mi-am promis ca la anul am sa particip la individual! Impossible is nothing!
Filed under: personal, triatlon | Lasă un comentariu »
), taman cand soarele iti incingea creierul mai tare. O mare parte a traseului s-a desfasurat in camp deschis, fapt care a dat de furca serios concurentilor. Caldura inabusitoare m-a sleit de puteri, iar finalul m-a gasit mai mult tarandu-ma decat alergand. Timpul de 69,25 a insemnat o eternitate pentru mine, iar dupa ce am trecut linia de finish am multumit cerului ca am ajuns intreg.
